Dans hip hop: crew, muzicalitate și formații

Muzicalitatea e felul în care dansatorii aud, interpretează și dansează muzica: ea dă tonul mișcărilor și oferă sunetele de urmat. Instrumentul structural de bază prin care o traduci e 8-count-ul (numărătoarea în 8), care împarte o frază muzicală în opt timpi și servește drept cadru pentru plasarea mișcărilor. După fiecare 8 timpi începe un nou 8: frazele se înlănțuie ca niște paragrafe care spun o poveste pe muzică. Începutul unui 8-count îl găsești identificând downbeat-ul, accentul cel mai puternic din măsură.

În interiorul unui 8-count, anumiți timpi sunt accentuați. Poți, de exemplu, să pui o mișcare netă (sharp) pe timpii 1 și 5, apoi să continui cu o tranziție fluidă pe timpii 3 și 7. Ca să mergi mai în detaliu, numărătoarea se subdivide: cu „and” („one and two and…”) marchezi 16 timpi, iar cu „e and” descompui în 32 de timpi pe tempourile rapide — util ca să potrivești mișcări foarte apropiate între ele.

A accentua înseamnă și a alege ce strat sonor dansezi. Basul (sunetul cel mai grav) cere mișcări ancorate, la sol, ca stomp-urile; toba mică (snare), sunet sec și staccato („ka!”), cere mișcări vii și nete; hi-hat-ul („tss tss”) marchează subdiviziunile; sintetizatoarele, sunete electrice, cer mișcări „gooey”, cu rezistență și unduiri. Regula practică: o mișcare rapidă și netă se potrivește mai bine cu un snare, iar mișcările rotunjite și fluide se potrivesc liniilor de bas mai lungi. Altfel spus, corpul trebuie să înțeleagă sunetul și să se miște ca el.

Înainte de formații, calitatea execuției e cea care ține o coregrafie în picioare. Fundația e grooving-ul: înclinările ritmice ale capului și legănările naturale ale corpului, pe care dansatorul le dezvoltă apoi în coregrafie; e „flow”-ul care leagă fiecare pas și fiecare accent. Peste această bază vine hitting-ul (hit): contractezi sau încordezi mușchii ca să marchezi un sunet puternic, cu o energie bine dozată — nici prea moale, nici „prea full out” —, cam ca un vizualizator audio care reacționează la sunet.

Două noțiuni te ajută să variezi materialul. Milking-ul înseamnă să întinzi o mișcare dincolo de punctul ei natural de oprire, „trăgând” de tranziție (jucându-te cu traiectoria și cu accelerația). Texturile sunt calitățile de mișcare care reflectă atmosfera piesei: staccato, fluidă (flowy) sau aspră (gruff). Le obții combinând hit-urile, milking-ul și controlul vitezei.

Ca să repeți eficient, folosești marking-ul: execuți marcând, cu mai puțină energie — mai mult în cap decât în corp —, ca să te concentrezi pe muzică, pe timing și pe plasări. E prețios în grup, unde sincronizarea are prioritate. O notă de vocabular: acești termeni (hit, groove, milking, marking) vin din mediul anglofon și nu au toți un echivalent francez standardizat; în Franța sunt folosiți de cele mai multe ori ca atare, iar ghidul de față îi păstrează la fel.

În grup, prima forță e unisonul: dansatorii execută aceeași frază de mișcare simultan, eventual cu variații de orientare, de direcție, de mărime a grupului sau de zonă a scenei. Ca să spargi acest efect de bloc, canonul e echivalentul dansat al „round”-ului muzical (cântecul în canon): aceeași frază e executată de doi sau mai mulți dansatori (ori grupuri), cu puncte de pornire decalate, suprapuse sau succesive; poate fi strict sau lejer (loose). Mirroring-ul (efectul de oglindă), în care doi sau mai mulți dansatori își reflectă simetric mișcările, sporește atracția vizuală și subliniază precizia și unitatea.

Ripple-ul — numit și cascadă sau wave — e un efect de val secvențial: un dansator pornește mișcarea, iar fiecare dansator următor o execută într-o succesiune rapidă. Coreograful îi alege direcția (dintr-o parte în cealaltă a scenei, din față spre spate sau din centru spre exterior) și o potrivește pe beat; ripple-ul servește și la trecerea de la o formație la alta și la sublinierea unui timp tare. La polul opus mișcării, hold-urile (opririle) sunt momentele în care dansatorii își îngheață mișcarea: plasate strategic, accentuează beat-urile, creează contrast vizual și impact și pun în valoare muzicalitatea.

Rămâne de gestionat energia pe toată durata piesei. Pacing-ul alternează mișcări de mare intensitate cu secvențe mai lente; interacțiunea dintre dansatori (battle-uri, call-and-response, relații) construiește coerența narativă, iar privirea și expresiile feței îi conectează pe interpreți cu publicul. De reținut: hip hopul coregrafiat (commercial, în trupă) se sprijină pe fraze scrise și sincronizate, diferit de freestyle-ul bazat pe improvizație — cele două nu sunt interschimbabile.

O coregrafie de grup câștigă dacă variază formațiile — linii, cercuri, triunghiuri, diagonale — ca să creeze profunzime, simetrie și asimetrie. Formațiile simetrice dau o senzație curată și echilibrată, iar cele asimetrice creează o tensiune interesantă; dacă folosești toate colțurile scenei, prestația pare mai amplă și mai puternică. Două forme revin des: V-ul, foarte folosit ca să pună în valoare un dansator central (un lider în față, ceilalți desfășurați în spatele lui), și triunghiul, care dă un punct focal clar spre centru, ideal pentru o poză de deschidere sau pentru un moment puternic.

Să gândești scena înseamnă și să-i gândești zonele. Centrul e punctul focal pentru momentele-cheie și pentru solouri; fundalul scenei (upstage) creează profunzime și servește tranzițiilor; partea din față (downstage), cea mai apropiată de public, pune în valoare intimitatea și expresiile feței. Pentru laterale, raționezi din punctul de vedere al dansatorului cu fața spre public: côté cour îi e în stânga (stage left), côté jardin în dreapta (stage right) — deci, văzut din sală, cour e în dreapta și jardin în stânga. E o terminologie moștenită din teatrul de curte francez, ale cărui săli dădeau într-o parte spre grădină (mai ales grădina Tuileries din Paris) și în cealaltă spre curte. Adaugi trei niveluri de mișcare (jos, mediu, sus) — în picioare, în genunchi, ghemuit sau în săritură — ca să creezi straturi vizuale.

Ce deosebește o coregrafie îngrijită sunt tranzițiile fluide, aproape invizibile, între mișcări și formații: folosești pași de legătură și repeți tranzițiile până par naturale. În competițiile de hip hop, de altfel, se așteaptă ca ele să fie „creative și imprevizibile”. Ca să pregătești această muncă de plasare, un instrument ca Stancz îți permite să poziționezi și să vizualizezi formațiile în 2D, în 3D și în Vedere din sală înainte să intri în sala de repetiții.