Așezarea dansatorilor pe scenă: metodă și repere

Înainte să așezi pe cineva, trebuie să numești spațiul. Din punctul de vedere al spectatorului, din sală, partea pe care teatrul francez o numește côté cour e partea dreaptă a scenei, iar côté jardin e partea stângă. Pentru interpretul care stă cu fața spre public e invers: jardin îi rămâne în dreapta, cour în stânga. Francezii au un truc ca să nu greșească: inițialele „J-C”, ca Jésus-Christ, citite de la stânga la dreapta dinspre sală, adică J (jardin) în stânga și C (cour) în dreapta.

Termenii au o origine istorică precisă. Vin de la dispunerea Sălii Mașinilor (salle des Machines) din palatul Tuileries de la Paris, în secolul al XVII-lea. Din loja centrală a regelui, o parte dădea spre curtea palatului (cour, de unde côté cour), iar cealaltă spre grădina Tuileries (jardin, de unde côté jardin). Convenția s-a extins apoi la toate teatrele francofone, chiar și acolo unde nu mai există nici curte, nici grădină.

Rămân celelalte două repere, cele ale adâncimii. Avanscena e partea scenei cea mai apropiată de spectator, fața scenei; fundalul e opusul ei, partea cea mai îndepărtată de public, marcată de perete sau de fundul scenei. Avanscena, fundalul, dreapta și stânga (văzute din sală) formează astfel cele patru puncte de reper ale scenei, pe care ți le poți imagina ca pe un ansamblu de spații alăturate, un fel de tablă de șah. De reținut și că acele culise (wings) sunt zonele laterale din afara scenei, ascunse de public prin draperii sau panouri de decor, prin care se fac intrările și ieșirile.

În dans, spațiul scenic se ocupă pe trei dimensiuni: adâncimea (de la avanscenă la fundal), lățimea (de la o latură la cealaltă) și nivelurile (jos, mediu, sus). Rolul coregrafului e tocmai să înscrie în ele formele și deplasările dansatorilor. Când gândești pe trei axe, nu pe o suprafață plată, eviți capcana „toată lumea aliniată în același loc” și deschizi posibilități de lectură mult mai bogate.

Vocabularul englezesc se suprapune parțial peste aceste repere și merită cunoscut. Upstage înseamnă fundalul scenei, cel mai departe de public; downstage, partea din față, cea mai apropiată; stage left și stage right, stânga și dreapta din punctul de vedere al interpretului cu fața spre public (deci stânga sălii, house left, corespunde lui stage right). Originea lui up/down vine de la vechile scene înclinate („raked”), unde fundalul era fizic mai sus: să mergi spre public însemna să cobori, să te îndepărtezi de el însemna să urci. Atenție totuși: perechea franceză face/lointain și perechea downstage/upstage descriu aceeași axă față-spate, dar sunt echivalențe de uz, nu traduceri perfect interschimbabile, pentru că originea cuvintelor diferă.

Pornind de la aceste axe, scena se împarte adesea în nouă zone, încrucișând direcțiile față/spate (downstage, center, upstage) cu cele laterale (left, center, right): downstage left, downstage center, downstage right, center left, center, center right, upstage left, upstage center, upstage right. Centrul (center stage) e considerat cel mai puternic spațiu de joc și punctul focal natural al scenei. Această grilă de 3×3 e o împărțire practică foarte răspândită, venită mai ales din resursele didactice de teatru, nu o normă universală: unele referințe păstrează doar câteva repere principale.

Formațiile de bază ale unui coregraf includ liniile orizontale, liniile diagonale, triunghiurile, cercurile și „clumps” (grupuri sau ciorchini). Nu toate au același efect: diagonalele decalate spre fundal sunt percepute ca mai dinamice și mai fluide decât liniile drepte și dau scenei mai multă adâncime și mai multe straturi. Tendința actuală merge, de altfel, în această direcție: se renunță la liniile drepte simple în favoarea unor formații mai variate și mai „echitabile”, care lasă la vedere un număr mai mare de dansatori.

Lizibilitatea depinde direct de liniile de vizibilitate. Când decalezi rândurile (stagger), dansatorii din spate se văd prin spațiile dintre cei din față. O plasare bună pune în valoare dansatori puternici în diferite puncte ale scenei, nu doar în primul rând. Iar locul fiecăruia nu depinde doar de nivelul tehnic: contează și înălțimea, capacitatea de memorare și prezența scenică. Dansatorul din downstage center are nevoie de memorie bună, de încredere ca să conducă și de mult simț al spectacolului; cel din upstage center e adesea cel mai înalt, pentru că rămâne vizibil în fund.

Plasarea colectivă se lucrează și prin procedee de compoziție. Unisonul, în care toți dansatorii fac același lucru în același timp, dă forță și servește drept reper. Canonul reia aceeași frază de mișcare la alți dansatori, la intervale regulate, pentru un efect de ecou sau de rezonanță. Decalajul se joacă pe un interval neregulat sau aleatoriu, iar cascada înlănțuie o succesiune de intrări sau de acțiuni. Aceste instrumente structurează ocuparea spațiului la fel de mult ca mișcarea.

Un reper simplu pentru spațiere: fiecare dansator trebuie să încapă în propriul „hula-hoop” imaginar, fără ca cercurile să se atingă. Destulă distanță cât să nu se înghesuie, dar fără să pierzi coeziunea ansamblului. Ca să muți reperele din sala de dans pe scenă, e recomandat să marchezi pozițiile pe podea cu semne sau cu bandă adezivă, la repetiții ca și pe scenă. Și să pui în coregrafie doar plasări și distanțe deja stăpânite la repetiții.

Cu dansatorii foarte mici (sub 7 ani), e mai bine să limitezi coregrafia la cel mult două sau trei formații și să renunți la diagonale, care cer mai multă conștiință a spațiului și mai multă coordonare. E un caz în care simplitatea plasării servește direct reușita spectacolului. Ca să vizualizezi și să testezi aceste formații din timp, instrumente ca Stancz îți permit să așezi dansatorii și să previzualizezi o formație în 2D, în 3D și în vederea din sală.

Când plasarea implică acrobații în grup, ca în cheerleading, rolurile se împart clar. Bazele asigură sprijinul și stabilitatea: ridică și echilibrează flyerul. Flyerul (top) e persoana din vârf, care execută sărituri, răsuciri și figuri aeriene. Spotterul răspunde de siguranță, gata să asigure și să prindă. Regulile lui de plasare sunt stricte: membru al echipei, pregătit în tehnicile de asigurare, stă pe suprafața de evoluție, lateral sau în spatele figurii, poate atinge baza figurii, nu ține nimic care l-ar împiedica să asigure, nu-și pune trunchiul sub figură și nu e un suport principal al topului; în caz de cădere, protejează mai întâi capul, ceafa, spatele și umerii. Principiile concordă de la o sursă la alta, dar cerințele precise variază după federație și după nivelul competiției: pentru indicații oficiale, consultă regulamentul federației respective.