Stânga și dreapta scenei: curte și grădină pentru dansatori

În franceză, părțile scenei se numesc din sală. Côté cour e dreapta scenei văzută de public, côté jardin stânga: e definiția din Wikipedia în franceză, ca și din lexiconul teatrului Le Cratère, scenă națională din Alès. Pentru un dansator cu fața spre public e deci invers față de mâinile lui: cour îi e în stânga, jardin în dreapta. Tot rostul acestor două cuvinte e că nu se schimbă după persoana care vorbește, ca babordul și tribordul în marină: coregraful așezat în sală și dansatoarea de pe scenă desemnează aceeași parte. Mașiniștii au chiar și porecle: „courriers” la cour și „jardiniers” (grădinarii) la jardin.

Numele vin de la Comédie-Française. Din 1770, trupa joacă în Salle des Machines din palatul Tuileries, care dă într-o parte spre curtea Luvrului (cour) și în cealaltă spre grădina Tuileries (jardin). Înainte se spunea „partea reginei” și „partea regelui”, după lojile regale care stăteau față în față; aceste nume dispar odată cu Revoluția, după Teroare, precizează broșura pedagogică a teatrului Gabrielle Dorziat (Les Salmanazar, din Épernay). Circulă trei trucuri de memorare, toate franceze. Pentru public, inițialele „J.-C.”, ca Jésus-Christ: J de la jardin în stânga, C de la cour în dreapta, privind scena. Pentru interpretul cu fața spre sală, „côté cour, côté cœur” (partea curții, partea inimii), inima fiind în stânga. Wikipedia în franceză adaugă un al treilea: jarDin conține un D, ca droite, dreapta actorului.

Celelalte limbi nu pornesc toate din același punct de vedere. Engleza numește părțile din perspectiva interpretului: stage left e stânga lui când privește publicul, deci côté cour, iar stage right e côté jardin; englezii spun și prompt side pentru cour, partea unde stătea sufleorul. Japoneza, ca franceza, pornește din sală: 上手 (kamite) e dreapta văzută din public, deci cour, iar 下手 (shimote) e jardin, potrivit glosarului federației japoneze a tehnicienilor de teatru. Și germana numără din sală, după Wikipedia, într-atât încât mai multe opere au înlocuit „stânga” și „dreapta” cu nume luate din cartierul lor, ca „Berlin” și „Charlottenburg” la Staatsoper Unter den Linden. Online mai circulă fișe care inversează regula: dacă ai dubii, întoarce-te la inimă — cour e de partea inimii când privești spre public.

În adâncime, fața (face) e partea din față a scenei, cea mai apropiată de public, iar fundalul (lointain) e partea din spate, materializată de peretele din fund. „Cobori” spre față și „urci” spre fundal: lexiconul de la Le Cratère amintește că scena era odinioară în pantă, iar broșura Salmanazar, că rămâne uneori foarte ușor înclinată spre sală, ca să ofere o vedere mai bună. Avanscena, sau proscenium, e partea dinaintea portalului scenei, iar rampa e șirul de lumini care mărginește această margine din față, de unde expresia „luminile rampei”. Engleza păstrează aceeași imagine a pantei: downstage spre public, upstage spre fundal.

Încrucișând lățimea (dreapta, centru, stânga) cu adâncimea (față, mijloc, fundal), obții nouă zone pe care le înțelege toată lumea: față-centru, centrul scenei, fundal-stânga și așa mai departe — cu stânga și dreapta văzute din sală, ca în franceză (lointain jardin = fundal-stânga). Glosarul multilingv de teatru al CBTIJ, din Brazilia, traduce de altfel „downstage right” prin face jardin și „upstage right” prin lointain jardin, adică față-stânga și fundal-stânga văzute din sală. Manualele anglofone folosesc aceeași grilă de 3 × 3 cu abrevierile lor (DSL, DSC, DSR, CSL, CS, CSR, USL, USC, USR), mereu din perspectiva interpretului: downstage left-ul lor e față-dreapta văzută din sală (face cour). Pentru o trupă, aceste nouă nume ajung aproape întotdeauna; precizezi apoi în pași sau în metri, de exemplu „fundal-stânga văzut din sală, la doi metri de draperia laterală”.

Pe laterale, draperiile laterale (pendrillons), perdele înguste, adesea din catifea neagră, ascund culisele; broșura Salmanazar precizează că sunt așezate unele în spatele altora, la cour și la jardin, ca să permită intrările și ieșirile. Scena se împarte astfel în planuri succesive, de la față spre fundal, iar lexiconul de la Le Cratère vorbește de câte o bară de lumini (herse) pe fiecare plan: a intra „în planul al doilea, la jardin” desemnează o trecere precisă între două draperii laterale, în stânga văzut din sală. Culisele sunt spațiul pe care publicul nu-l vede, în spatele draperiilor laterale și al peretelui din fund. Notează pentru fiecare dansator prin ce parte și prin ce plan intră și iese: un dansator care iese prin dreapta (văzut din sală) și trebuie să revină prin stânga are nevoie de un drum prin spate.

Nu toate locurile valorează la fel în ochii publicului. Manualul american de regie al lui Alexander Dean și Lawrence Carra, Fundamentals of Play Directing, așa cum îl rezumă o lucrare destinată viitorilor regizori, clasează șase zone de la cea mai puternică la cea mai slabă: fața-centru, apoi fundalul-centru, fața din dreapta interpretului, fața din stânga lui, fundalul din dreapta lui și, în fine, fundalul din stânga lui. Văzut din sală, asta dă: față-centru, fundal-centru, față-stânga, față-dreapta, fundal-stânga și fundal-dreapta (în franceză: face centre, lointain centre, face jardin, face cour, lointain jardin, lointain cour). Ideea de fond e simplă: cu cât un interpret e mai aproape și mai central, cu atât atrage mai mult privirea. Nu e o lege, e o convenție de compoziție, iar alte surse o contrazic în parte.

Pentru dans, designerul de lumini Tom Skelton scria încă din 1955, în Dance Magazine, că grila în șase zone a teatrului nu folosea la nimic: un dansator traversează mai multe zone într-o singură frază de mișcare. El clasa mai degrabă trasee: întâi axa centrală, din fundal spre față, apoi diagonala din fundal-dreapta spre față-stânga, văzute din sală (de la lointain cour la face jardin), apoi cealaltă diagonală, apoi un cerc de circa 4,5 m diametru în centru. Materialele de dans ale Ministerului Educației din New South Wales consideră, dimpotrivă, puternică zona din fundal-dreapta văzută din sală (lointain côté cour), acolo unde peretele din fund și latura se întâlnesc. Broșura Salmanazar relatează în fine o tradiție franceză: jardin (stânga, văzut din sală) ar fi partea „bună”, cea a intrării eroului, iar pericolul ar veni dinspre cour.

Pentru un grup, aceste clasamente servesc mai ales ca să decizi pe cine pui unde. Solistul sau momentul puternic merge de preferință în față-centru; un grup care trebuie să rămână prezent fără să fure atenția poate ține fundalul; o diagonală dă mișcare și profunzime și permite traversarea întregii scene în puțin timp. Dar totul depinde de locul spectatorului. E o simplă chestiune de geometrie: dintr-un fotoliu de pe o latură, o parte a scenei apropiată de acea latură dispare în spatele portalului scenei, iar un dansator plasat în fundal poate fi ascuns de cel din fața lui. Verifică deci formațiile din mai multe locuri din sală, nu doar din centru.

Vocabularul francez de teatru nu fixează o numerotare a scenei: lexicoanele citite pentru acest ghid nu dau niciuna, iar fiecare companie și-o stabilește pe a ei. Merită cunoscute două sisteme străine. În Japonia, marginea din față poartă un 0 în centru, apoi 1, 2, 3 spre fiecare latură, cu un pas de 90 cm, jumătate de ken, vechea unitate japoneză de măsură, potrivit administratorului de săli Theatre Workshop. În Statele Unite, o regizoare tehnică de musicaluri descrie aceeași idee: un șir de cifre cu 0 în centru și un reper la fiecare doi picioare (feet), adică circa 61 cm. Alege un pas, scrie-l pe plan și păstrează-l din sala de repetiții până pe scenă.

Reperele înseși sunt bucățele de bandă adezivă lipite pe podea. Banda gaffer, foarte folosită în spectacole, se rupe cu mâna și, dacă e de calitate, se dezlipește fără să lase urme; anglofonii numesc aceste semne spikes. Wikipedia în engleză descrie uzul curent: o cruciuliță pentru locul unui interpret, un L pentru o piesă de mobilier sau un element de decor, o culoare pentru fiecare persoană sau element când semnele se înmulțesc și o bandă fosforescentă când trebuie să-ți găsești locul pe întuneric. Centrul merită întotdeauna semnul lui: regizoarea tehnică citată mai sus pune un T mare în față-centru și un alt semn în centrul exact al scenei.

Pune cât mai puține semne: doar locurile care trebuie să fie exacte, cele în care un dansator trebuie să cadă fix într-o lumină sau la distanța potrivită de altul. Un glosar japonez pentru actori amintește că banda fosforescentă se vede și din sală, de aici interesul de a pune puțină. Multe săli care primesc spectacole de dans pun un linoleum de dans negru (fișa tehnică a MC93, din Bobigny, îl listează în fâșii de 1,5 m): întreabă-l pe regizorul tehnic ce bandă poți lipi pe el și scoate reperele unei piese înainte să le pui pe cele ale următoarei, sau schimbă culoarea, ca să nu amesteci două coregrafii.

Regula de aur încape într-o frază: un singur sistem pe trupă și punctul de vedere spus la fiecare indicație. Dacă trupa ta lucrează cu dreapta și stânga văzute din sală (sau, ca în Franța, cu cour și jardin), nu folosi niciodată „dreapta” și „stânga” fără punct de vedere; dacă lucrează cu numere, spune „2, în dreapta văzut din sală” în loc de „2 la dreapta”. Scrie sistemul ales în partea de sus a planului fiecărei formații, cu o săgeată spre public, ca un nou venit să-l citească fără explicații. Iar când o indicație vine din sală, de exemplu de la coregraful așezat în primul rând, amintește că cour și jardin — ca și dreapta și stânga „văzute din sală” — rămân aceleași pentru el și pentru dansatori: tocmai de aceea se folosesc.

În sala de repetiții, oglinda ține în general locul publicului: fața e de partea oglinzii, iar cour rămâne în stânga dansatorului care privește oglinda. Transpune reperele scenei în sala de repetiții, cu același centru și același pas, cum recomandă site-ul de pedagogie clasică Ballet Curriculum: numere în fața oglinzii la curs, aceleași numere la marginea scenei în ziua spectacolului. Prevede și repetiții cu spatele la oglindă, pentru că pe scenă nu va mai exista reflexie ca să te corectezi; în revista Dance Informa, o dansatoare își amintește de angoasa acestor repetiții chiar înainte de săptămâna tehnică. Iar dacă arăți o secvență cu fața spre trupă, spune-o: gesturile tale ajung atunci inversate.

Dă-i apoi fiecăruia locul lui, formație cu formație: un plan pe formație, cu numele sau numărul fiecărui dansator, valorează mai mult decât o explicație orală lungă. Apoi recalibrează totul pe scena adevărată. Lexiconul de la Le Cratère citează expresia „on verra à la rampe” („vedem la rampă”), adică atunci când vom repeta pe scenă: distanțele se schimbă, intrările nu cad mereu unde le așteptai. Repetiția generală „à l’allemande” (filage à l’allemande), cea care, potrivit Wikipedia în franceză, adaugă plasările, e un moment bun ca să pui ultimele repere. În fine, așază-te în sală, în centru și apoi pe laterale, ca să verifici că nu e nimeni ascuns.

Stancz e o aplicație de coregrafie care servește la pregătirea plasării dansatorilor: îi așezi pe o scenă la scară, înlănțui formațiile, iar tranzițiile se animă pe muzica ta, în Vedere 2D de sus, în 3D și din sală. Se folosește în browserul unui computer, PC sau Mac, fără instalare, și ca aplicație pentru iPhone, iPad și Android, cu același cont. E gratuită pentru până la 3 coregrafii a câte 4 formații fiecare, iar peste există un abonament plătit. Propune 19 formații predefinite, forme gata făcute care se adaptează la numărul de dansatori, și acceptă până la 500 de dansatori pe coregrafie.

Vederea 2D desenează scena la dimensiunile ei reale, în metri: 10 × 6 m implicit, afișată „SCENĂ · 10,00×6,00 m”. Sus și în stânga merg rigle gradate, cu o cifră la fiecare metru și o liniuță la fiecare 50 cm, pornind de la 0 în colțul din stânga; două linii de centru punctate, mereu vizibile, se încrucișează la mijloc. AVANSCENĂ e scris sub marginea din față, în partea de jos a planului, spre public, iar FUNDAL deasupra marginii din spate; poți afișa grila, poți fixa dansatorii pe ea (Fixează pe grilă) și le poți arăta numerele. Planul nu scrie nici cour, nici jardin: cu publicul jos, dreapta planului e dreapta văzută din sală — côté cour pentru francezi, stage left pentru anglofoni. Pe o scenă de 10 m, gradația 7 a riglei de sus cade astfel la 2 m de centru, în dreapta văzut din sală.

Vederea din sală răspunde la întrebarea pe care ți-o pui din sală. În „Locul tău”, alegi un loc numit (Parter, centru; Primul rând; Primul rând, partea dreaptă; Partea stângă; Partea dreaptă; Juriu; Balcon; Cameră) sau atingi un fotoliu pe Planul sălii, care indică stânga și dreapta; camera se așază acolo și încadrează trupa, apoi vederea îți spune cine e ascuns și după cine sau că toată lumea e vizibilă din acel loc. Vederea 3D arată aceeași formație în volum. Partajarea unei coregrafii doar pentru vizualizare e gratuită: fiecare dansator o urmărește, iar „Evidențiază-mă” îi scoate în evidență propriul dansator. Limitele, fără ocolișuri: fără export PDF, fără editare de către mai multe persoane în același timp și fără gestiunea școlii.