Învață coregrafia cu toată trupa: transmite și partajează

Metoda cea mai accesibilă ca să transmiți o coregrafie fără pierderi de informație e să cuplezi un suport scris cu o filmare de referință. Concret, scrii fiecare bloc de 8 timpi cu o descriere scurtă a mișcării principale, a direcției și a nivelului ei (sus, mijloc sau sol). Filmarea servește drept sprijin vizual ca să lămurești ambiguitățile pe care textul singur nu le acoperă niciodată complet.

Duetul scris plus filmare funcționează pentru că îmbină două registre: urma scrisă fixează intenția și structura (înlănțuirea blocurilor, direcțiile, nivelurile), iar înregistrarea arată gestul real, amplitudinea și dinamica lui. Pentru o trupă, e un format ușor de distribuit: fiecare dansator poate revedea filmarea de câte ori are nevoie și se poate raporta la notițe ca să regăsească ordinea secvențelor.

Ca să structurezi aceste notițe, e util să te sprijini pe componentele spațiale ale unei coregrafii: nivelurile (sus, mediu, jos), desenele coregrafice pe podea (linii drepte, diagonale, zigzaguri, spirale, curbe) și formele de grupare ale grupului (linie, coloană, diagonală, forme geometrice ca pătratul sau triunghiul). Dacă numești explicit aceste elemente bloc cu bloc, transmiterea devine mult mai fiabilă.

Ca să partajezi plasări fără confuzii, trebuie ca toată trupa să folosească același vocabular de scenă. În Franța se vorbește despre côté cour și côté jardin. Côté cour e partea dreaptă a scenei, așa cum o vede publicul; côté jardin e partea stângă. Trucul clasic de memorare al francezilor asociază inițialele lui Jésus-Christ (J.C.) cu desenul scenei: J (Jardin) în stânga, C (Cour) în dreapta — văzute din sală.

Adâncimea se descrie cu fața (face) și fundalul (lointain). Fața e partea din față a scenei, cea mai apropiată de public; fundalul, materializat de peretele din spate, e locul cel mai îndepărtat. Pentru că scena era odinioară în pantă, a rămas obiceiul de a spune „a coborî” ca să mergi din fundal spre față și „a urca” ca să mergi din față spre fundal. Termenul francez plateau, la rândul lui, desemnează un spațiu mai larg decât scena, pentru că include și culisele și subscena.

Atenție dacă lucrezi cu referințe anglo-saxone: logica punctului de vedere se inversează. În engleză, „downstage” înseamnă să te apropii de public, iar „upstage” să te îndepărtezi de el (o moștenire a scenelor în pantă, „rake”). Mai ales, „stage left” și „stage right” se definesc din punctul de vedere al interpretului cu fața spre public: „stage right” e deci dreapta lui, adică stânga spectatorului. „Côté cour” (dreapta publicului) și „stage right” (dreapta dansatorului) sunt astfel puncte de vedere opuse: mai bine precizezi, ca să eviți orice neînțelegere. O scenă mare se împarte curent în nouă zone, încrucișând cele patru direcții (upstage/downstage, stage left/right).

Dincolo de suporturi, dansatorii își rețin plasările înțelegându-și rolul și sprijinindu-se unii pe alții. Ca să te plasezi bine într-un grup, trebuie să-ți cunoști rolul (solist, stâlp al formației sau completare), să observi mișcările celorlalți ca să anticipezi ritmul și spațiul necesare și să eviți astfel coliziunile. Dacă te plasezi strategic în colțuri și folosești diagonalele, creezi linii mai interesante vizual și reduci riscul de a-i ascunde pe ceilalți dansatori de public.

Coordonarea în spectacol trece și prin comunicarea nonverbală: o privire, un zâmbet sau o mișcare ușoară a mâinii ajung adesea ca grupul să rămână sincronizat. După fiecare repetiție, e util să le ceri partenerilor păreri despre poziționare și sincronizare. La repetiții, să-ți marchezi reperele și plasările pe podea e un obicei bun ca să ancorezi memoria spațială, de ajustat în funcție de sală.

Vocabularul procedeelor de compoziție ajută și el la memorarea colectivă, pentru că numește relația dintre dansatori în fiecare moment. Unisonul înseamnă același lucru făcut în același timp, în aceeași direcție (de deosebit de simplul „a face împreună”). Canonul reia aceeași mișcare de către mai mulți, dar decalat, reintrodusă la intervale regulate. Acumularea adaugă mișcări succesiv, pornind mereu din același punct de plecare („telefonul fără fir” al gesturilor). La acestea se adaugă relații ca oglinda, cascada, dialogul, contactul sau ridicarea și modurile de grupare (duet, trio, cvartet). Un instrument web ca Stancz îți permite să plasezi și să vizualizezi aceste formații în 2D, în 3D și în Vedere din sală, ceea ce ajută la pregătirea și partajarea pozițiilor înainte de repetiție.

Ca să arhivezi o operă pe termen lung, există o cunoaștere specializată: notația mișcării (dance notation). E o reprezentare simbolică a mișcării și a formei dansului uman, care recurge la simboluri grafice, figuri, trasee de parcurs, sisteme numerice sau notații cu litere și cuvinte. E folosită mai ales ca să înregistrezi și să remontezi (restaging) operele coregrafice; în 1948, Hanya Holm a fost prima coregrafă de pe Broadway care și-a protejat partiturile de dans prin copyright, pentru Kiss Me, Kate.

Cele două sisteme cele mai răspândite în cultura occidentală sunt Labanotation și Benesh Movement Notation. Labanotation (numită și Kinetography Laban) a fost creată de coregraful austro-ungar Rudolf von Laban (1879-1958) în anii 1920 și rămâne preferată de cei care lucrează în dansul neclasic. Benesh Movement Notation a fost creată în 1955 de Rudolf și Joan Benesh; predarea ei a început în 1956 la Royal Academy of Dancing și e folosită pentru partiturile de balet din întreaga lume, în timp ce Labanotation servește mai degrabă dansului neclasic.

O rezervă importantă: notația coregrafică e o cunoaștere de experți (coreologii), nu un instrument pentru publicul larg. Multe sisteme sunt de altfel specializate pe un stil anume și nu descriu eficient alte tipuri de dans, ceea ce le limitează utilizarea universală. Pentru o trupă de amatori, e deci mai bine să te sprijini zilnic pe filmare și pe notițe simple și să păstrezi notația în minte ca metodă profesională de conservare.